Am scris prea mult despre Soare, încât credeau ca sunt păgân. Nebunia mă împingea tot mai mult spre infinitul necunoscut, iar uneori gândurile începeau să-mi fie tot mai obsesive. Pentru mine Soarele era metafora perfecta. Eram convins ca poți da sens oricărei idei pornind de la acest cuvânt. 

Vedeam cum pulsează viața către orice atinge. Mă uimea cum ceva atât de îndepărtat poate să ne lumineze și să ne încalzească inimile, iar noi, oamenii, atât de aproape unul de celălalt, totuși să fim atât de reci.

Soare înseamnă artă. Împreună cu luna e antiteza perfectă, totodată alcătuind cele mai frumoase alegorii. Fără el, am fi privați de tremurul lunii ce se reflectă noaptea în cele mai întinse și adânci lacuri. Cred că Soarele însuși e o figură de stil.  

Personificarea Soarelui și a lunii e cel mai frumos poem de dragoste și cel mai plin de suspans roman despre lupta dintre bine și rău. E fascinant cum de la un simplu cuvânt poți da naștere unui izvor nesfârșit de idei.

Pentru Platon Soarele simboliza binele și perfecțiunea. Spunea că cei care au văzut lumina Soarelui au datoria să răspândească lumina acelora din întuneric. 

Eminescu afirma într-una din poeziile sale: “Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarasi soare.” Vedea dispariția Soarelui ca fiind sfarsitul începutului: „Toate ar fi un intuneric ca o mare fără rază”.

În mitologia gracă, Soarele (Helios), este zeul care vede și aude totul, închipuit ca un tânăr frumos și puternic. 

În mitologia românească, Soarele este un bărbat însurat cu Luna, pe care o întâlnește doar atunci când aceasta nu apare noaptea pe cer.

Ra este zeul egiptean ce reprezintă personificarea Soarelui, fiind cel mai puternic dintre zei. 

Lucian Blaga spunea în genialitatea sa: „Cu două degete muiate în apă poţi să stingi o lumânare. Închizând pleoapele, poţi stinge o rază de Soare, dar noapte nu se face; fiindcă noapte nici nu poate fi. Nici noaptea pământului, noaptea cea mare, nu e noapte, ci doar o umbră într-un univers de lumină.”

Soarele ești tu, Soarele sunt eu. 
Suntem doi sori ce strălucesc sub același glob, luminați de același astru.
Noi suntem luna ce se pierde prin lacuri, ascunzându-se de Soare.
Ne ascundem unul de celălalt, când de fapt ne ascundem de noi.
Apusurile de Soare se transformă în răsărituri de lună,
Iar razele se sparg și se contopesc cu întunericul.
Astfel, suntem martori la propria noastră distrugere.
Soare și lună într-o fugă nesfârșită, 
O căutare perpetuă a sinelui în goana după iubire.
Patosul de a ne găsi pe noi,
În a sfârși să mă regăsesc, găsindu-te pe tine.