-Presupun că e ultima noapte, așa e? Mi-a zâmbit forțat, fără ca buzele ei tremurânde să-mi poată da un răspuns.

Acesta nu era deloc finalul pe care mi l-am imaginat. Mereu credeam că două persoane care se iubesc ar trebui să-și ia rămas bun printr-un vals, pe undeva, la apusul soarelui, simbolizând ultimii pași ai lor împreună prin viață. Realitatea nu avea deloc să fie așa. Mi-am dat seama că nu îmi plac momentele de rămas bun, oricât de vital consideram că avea să fie, pentru amândoi, acest final.

Realizase că încetasem demult să mai scriu și se simțea vinovată din această cauză. Știam că ea își dorește să mă citească și mai știam că eu îmi doream ca într-o zi, numele meu să stea în vitrina librăriilor…Sau cel puțin copilul care încă mai trăiește în mine și-a dorit cândva asta.

Un scriitor însă nu poate fi niciodată cu adevărat fericit. Arta sa trebuie să transmită emoție, iar cele mai profunde idei își au izvorul în durere. Un om fără emoție în suflet e ca o piatră neșlefuită de vânt. Durerea, singurătatea și nebunia vor lua locul fericirii, iubirii și banalului în viața acestuia. Astfel că, nu îmi doream să o privez de aceste lucruri pe care la un moment dat, aș fi devenit incapabil să i le ofer, iar nefericirea mea să devină durerea ei.

Consideram deja că am dat-o în bară, fără vals și fără apus, dar știam că voi avea timp să scriu destule finaluri. Unul dintre ele însă va fi despre noi și o lume întreagă care se uită la doi nebuni ce valsează la apus.