Ți-am oferit ultimul praf de stele,
Ca să ai grija de el în lipsa mea.
Ți l-am încredințat în mâini,
Considerând brațele tale cel mai sigur loc din lume.
Aveam să fi fost plecat,
Atât de mult încât secundele nu ar mai fi contat.
În tot acest timp îmi făceam griji pentru el,
Deoarece îl vedeam ca pe ceva efemer și prețios,
Pe care nu ar fi trebuit sa îl pierd cu niciun preț,
Și pe care nu îl puteam lua cu mine.
Timpul trecea tot mai greu, iar eu nu îmi puteam lua gândul de la praful meu de stele. Mă obseda gândul sa mă întorc la el și să îl am din nou în grija mea. Simțeam un gol în mine, pe care îmi era acum imposibil să îl umplu. Începusem încet să mă obișnuiesc cu ideea și să îmi văd de treabă.

Anii au trecut și aveam să mă întorc acasă. Emoțiile erau la fel de mari ca și când am văzut primul apus la munte sau primul răsărit la mare. Eram tot mai nerăbdător să ajung, cu fiecare pas pe care îl făceam. Aveam impresia că sunt pe drum de câteva zile.
Am ajuns într-un final înapoi, dar nu mai erai acolo. Nici tu, nici el, praful meu prețios de stele. V-am căutat în zadar. În acea clipa am simțit că lumea dispare de sub picioarele mele. Era ceva indescriptibil. Furie, spaimă, tristețe, neliniște, dezamăgire, dezgust, s-au adunat la un loc. Pusesem toate aceste sentimente pe seama ta. În disperarea mea, am mers la primul om pe care îl cunoșteam și l-am întrebat unde ai dispărut. Mi-a spus că la puțin timp după ce-am plecat, te-ai îmbolnăvit, iar după multi ani în care te-ai luptat cu boala a trebuit sa-ți iei rămas bun de la acest pământ. Tot acest om mi-a spus să caut în cartea mea preferată din bibliotecă. Am găsit acolo un bilețel, care era cel mai de preț lucru de la tine:

„Dragul meu, îmi pare rău că trebuie să te părăsesc atât de vreme, însă la fel ca pentru fiecare, la un moment dat, timpul meu pe acest pământ s-a scurs. Când voi închide ochii pentru ultima oară, am să țin strâns la piept praful de stele pe care mi l-ai lăsat, și îl voi duce înapoi acolo unde-i este locul. De fiecare data când vei privi cerul, vei ști că ai steaua ta.”….ultimele cuvinte fiind greu de descifrat, din cauza lacrimilor pe care le-ai vărsat.

Mi-am dat seama atunci că nu acel praf de stele era important pentru mine, ci tu erai…și că acel gând care mă obseda, erai de fapt tu și dorința de a mă întoarce la tine. Am fost prea egoist și uitasem de ceea ce era cu adevarat important pentru mine. Acum aș fi dat tot praful de stele din univers ca să te am pe tine înapoi. Mi-aș fi dorit ca în locul prafului de stele să fi rămas eu în brațele tale, în cel mai sigur loc de pe pământ, care a dispărut pentru totdeauna. Oricât de mult mi-aș fi dorit să mă împac cu ideea, îmi era imposibil. Deși știam că oamenii după ce mor nu devin stele, am continuat să te caut pe cer în fiecare noapte…