Cel mai mult imi place să călătoresc. Asta îmi dă sentimentul că sunt peste tot în același timp. Îmi place să iau de peste tot de unde merg zâmbete cu mine. Îmi place să iau zâmbete de la apus, de la răsărit, de pe stradă, sau din autobus. Îmi place să văd fericire, să ofer zâmbete la schimb. Le iau cu mine pentru că, astfel, acele zambete mă vor face să vreau să mă întorc înapoi în acel loc cu speranța de a mai vedea din nou același zâmbet, cu riscul ca el să nu mai fie acolo. Iar dacă nu mai e acolo încep să mă întreb: dacă voi întâlni acolo un alt zâmbet, va putea el să ia locul celui dintâi surâs? Va putea să îmi schimbe el amintirea despre acel loc și să-i dea uitare celuilalt zâmbet?
Cănd mă voi mai întoarce înapoi, pentru care dintre zâmbete mă voi întoarce și pe care îl voi regăsi? De întors stiu cu siguranță unde mă voi întoarce: acolo unde printr-un zâmbet am reușit să văd sufletul cuiva. Sufletul ni se vede doar atunci când suntem cu adevărat fericiți.
Cele mai frumoase suflete au cele mai frumoase zâmbete, iar cel mai frumos zâmbet este cel pe care nu îl vei uita niciodată.
Lună: august 2016
Te-am fu…
Oamenii sunt nişte maşinării alimentate de vicii. Mereu am considerat că nu am niciun viciu, că nu sunt dependent şi în acelaşi timp mi-am dat seama că încet, ai început să devii cel mai mare viciu al meu.
La început erai ca prima ţigară…mi-ai lăsat un gust amar pe care în ciuda lipsei oricărei plăceri, doream să îl simt din nou şi din nou. Îmi doream tot mai mult din tine. Nu mai aveam nevoie de oxigen, te voiam pe tine. Începuseşi să fii plăcerea mea nevinovată. Eram conştient că pot renunţa oricând la tine, doar că nu aveam de gând să o fac prea curând. Te simțeam prin vene şi prin tot corpul. Erai acum o parte din mine, la care nu eram pregătit să renunţ prea uşor. Aveam prea multe amintiri petrecute. Prea multe melodii ascultate împreună, prea multe răsărituri, prea multe beţii, prea multe certuri, prea multe bucurii, prea ai umplut acel loc unde, cândva, era prea multă linişte şi pustiu. M-ai făcut să vreau mai mult. Nu ştiam de ce. Ştiam doar că îmi faci rău, dar eu doream tot mai mult în continuare.
Mai apoi era acel sentiment, ca şi cel pe care îl ai atunci când vezi că a mai rămas doar o singură ţigară în pachet. Te-am fumat cu poftă, pentru că nu ştiam când urma să te simt din nou. Erai ca ţigara aceea pe care nu aş fi împărţit-o cu nimeni, de care voiam să mă bucur doar eu.
A mai rămas doar acel sentiment, ca cel pe care îl ai după ce nu ai mai fumat de mult timp. Atunci când vei fuma din nou prima ţigară o vei face pe nerăsuflate.
patrickstanciu.life 